Despre noi

Am visat timp de 28 de ani cu ochii deschiși la momentul în care voi avea propriul câine, dar nicio clipă nu am bănuit că acest vis avea să mă ducă spre drumul de a fi crescător. Și credeți-mă că a fost o călătorie lungă, anevoioasă, presărată cu multe momente de cumpănă, cu lacrimi de neputință, lipsuri, condiționări, prea multe NU-uri și piedici ale unor oameni care înțeleg atât de greșit iubirea și ascensiunea acelora care îndrăznesc să facă din visurile lor, vârfuri tangibile. Pentru că nativ sunt o persoană încăpățânată și de copil   mi-am clădit credința pe stânca numită Dumnezeu, am fost parcă ghidată întotdeauna după următorul citat: “ți-a fost alocat acest munte, pentru a le arăta celorlalți că poate fi mutat”. Să vă povestesc de la început.

Primul câine care mi-a furat inima a fost Ianoș, un metis de ciobănesc carpatin, alături de care mi-am petrecut toate vacanțele de la bunici. Trebuie să vă povestesc faptul că nu am întâlnit nici până în prezent, un câine atât de curajos și blând cu oamenii cum a fost el. Ianoș ne păzea cu prețul vieții lui și da era câinele acela pe care oamenii de la țară îl țin în lanț, iar el ca un câine bun și loial își accepta destinul cu docilitate și resemnare. Fiecare zi era o aventură, căci l-am convins pe bunicul să-l lase liber cât eram eu acolo. Până la urmă Ianoș, nu făcea nimic rău, el doar era strajerul nostru. Într-o noapte m-a luat bunicul la păzit porumbul, avea un teren imens plin cu porumb, teren pe care aproape în fiecare noapte venea ursul să-și ia masa. Bunicul amenajase o baracă din lemn și celofan din acela pentru construcții și acolo dormea împreună cu Ianoș. În noaptea aceea a venit în vizită ursul, morocănos, înfometat și plin de tupeu, căci foamea și dorința de supraviețuire te împinge la multe. Ianoș l-a auzit de la distanță și a început să mârâie amenințător. Și-a arătat colții imenși, pe care nu îi văzusem niciodată atât de amenințători, căci mie doar îmi zâmbeau și cu ei îmi prindea adesea mânuța de copil în joacă, după care mă lingea și mă îngrijea, așa cum doar un câine știe să o facă. Am ieșit din baracă și am văzut o mare de negură amestecată cu întunericul profund al unei nopți de vară în care stelele au refuzat să lumineze. Bunicul a aprins o torță, da, o torță, pentru că urșilor le e teamă de foc și împreună cu Ianoș a plecat în întâmpinarea “monstrului înfometat” care era doar la câțiva pași. A început bunicul să urle sfâșietor și să scoată niște sunete grozave, de parcă se lupta cu Goliat, iar în secunda în care ursul a început să vină către bunicul să dea cu laba pentru a-l zgâria, bravul Ianoș, cel mai curajos dintre dulăi s-a ridicat în două labe și s-a luptat cu gigantul, i-a sărit la beregata și l-a pus pe fugă. Ianoș a venit în baracă șchiopătând și plin de sânge, dar viu. L-am luat acasă și l-am îngrijit, așa cum îngrijești cel mai iubit și bun suflet. Din ziua aceea parcă întâmplarea cu pricina ne-a unit și mai mult. Verile mele pe Valea Oltului au avut mereu un iz de natură, sălbăticie și conectare cu sufletul câinelui. Cea mai tristă vară petrecută acolo a fost aceea în care nu l-am mai găsit pe Ianoș. Am plâns mult, mult și de atunci m-am dus tot mai rar. Nimic nu mai putea fi la fel fără el. Apoi urmatorul câine pe care l-am strâns în brațe a fost o femelă maidaneza, care nu cred că avea mai mult de șase săptămâni atunci când am luat-o. Pe vremea aceea nimeni nu visa la internet sau telefoane mobile, iar cine avea un telefon fix era ceva. Eram în școala generală, undeva prin anii 1990-1992, veneam spre casă și pe drum în fața unei curți era coadă de oameni și copii. Am întrebat și eu ce se întâmplă și cineva mi-a spus că doamna care locuia acolo are o catea care a fătat mai mulți puiuți. Doamna dădea puiuții pe 5 lei bucata. Am mers repede acasă, îmi dăduse tata niște bani de buzunar, pe care ca o fată strangatoare ce sunt, i-am pus la pusculita pentru vremuri grele sau surprize neprevazute, cum era aceasta. Îmi doream cu ardoare un câine, căci m-am născut cu această iubire pentru necuvântătoare, dar pentru câini în special. Eram pregătită să fac loc în sufletul meu unui alt câine. Am plecat repede la doamna care stătea la casă pe aceeași stradă cu noi și m-a lăsat să aleg dintre puii rămași. În mintea mea de copil nu exista cuvântul rasă, pedigree sau alte noțiuni în afara unei dragoste arzătoare. E suflet de cățel? Este! E perfect, oricum ar fi. Am pus-o pe mititica în balcon, și am reușit să o hrănesc timp de câteva zile, fără să afle mama, până când i-a auzit plânsul și a descoperit-o. În secunda doi răspunsul ei a fost tăios și hotărât: NU, nu vreau câine în casă! Du-l înapoi de unde l-ai luat! Nu l-am dus înapoi, dar am reușit să îi găsesc părinți exact lângă casa noastră și am putut-o vedea până când a murit fericită și iubită așa cum îmi doream să fie viața ei. Am uitat să vă precizez că numele ei a fost Kinga, și da, s-a transformat într-o femelă puternică și extrem de frumoasă, foarte bună paznica. Eee, au trecut anii și plimbându-mă adesea prin parcuri vedeam oameni cu căței, până într-o zi când am văzut o doamnă cu o fetiță mică, flocoasa și albă de bichon maltez, apoi am trecut pe lângă o curte în care erau două bichonițe și de atunci mi-a încolțit gândul să am și eu un bichon. Între timp a apărut internetul. Erau locații cu calculatoare și puteai plăti cu ora să stai pe internet. Așa mi-am început cercetările despre rasele de bichon. Pentru cine nu știe sunt 4 rase de bichon: bichon maltez, bichon frize, bichon havanez și bichon bolognese. Cel din urmă, bichonul bolognese, foarte rar întâlnit în țara noastră a fost dragostea vieții mele, după Ianoș și întâiul câine care a trăit non-stop lângă mine și în casa mea. În 2009, abia la 28 de ani am reușit să-mi iau câinele mult visat, pe Puff, bichon bolognese. Pe vremea aceea era destul de greu să găsești informația despre crescători autorizați, ce înseamnă un pedigree și cum poți să intri în contact cu acei crescători autorizați, care fac selecție cu adevărat pentru ameliorarea, perfecționarea și conservarea unei rase. Ca atare am ajuns la Canisa Kris, așa se numea acea “firmă” , în niciun caz canisa, unde am mers, am trasat un precontract și am dat un avans serios ca să primesc un bichon bolognese. Am așteptat câteva luni bune și am fost sunata să merg să-mi iau câinele mult visat. Am încheiat contractul cu ei, am luat câinele și a urmat o viață de 10 ani și jumătate, plină de frumos, dar și de greutăți, pe care toate le-am trăit împreună, suflet lângă suflet. Cu Puff am învățat dragostea necondiționată, iertarea, blândețea, dar am învățat și cum să îngrijesc o altă ființă cu responsabilitate și iubire. Am învățat că un câine are emoții și nevoi, că nu este o jucărie de plus, pe care atunci când te plictisești o lași într-un colț al casei. Pentru dragostea lui am învățat cum se dau pastile unui câine, cum se scoate părul din urechi, cum se aplică o fiolă de deparazitare, cum se face o injectie subcutanat, ba chiar am pus și perfuzie, când Puff a fost bolnav grav, și nu în ultimul rând cum se toaleteaza un câine doar din foarfecă, ce trebuie făcut când vomita și multe altele. Da, timp de 11 ani mi-am tuns singură câinele din foarfecă și asta fără a avea acces la Youtube sau alte tutoriale de genul. Foarte târziu, spre ultimii lui ani de viață, am găsit mașini de tuns. Mă uitam la căței pe stradă, care aveau fel și fel de coafuri și încercam să văd modul în care au fost toaletati și îmi imaginam cum au ajuns cu acea frizura. Pe vremea aceea resursele mele erau limitate și nu-mi permiteam costul unui stilist canin, dar dragostea mea era fără margini. Ca să-l pot tunde am achiziționat de la un prieten o foarfecă originală Solingen, pe care o am și acum și cu ea mi-am toaletat câinele pe parcursul vieții lui. Nici industria grooming-ului cu atâtea produse profesionale ca acum nu era dezvoltată, iar farmacii veterinare erau puține. Șampoane pentru căței puteai lua doar de la medicii veterinari și tot de la ei făceai rost de perii, pieptene și orice altceva. Am fost frumos surprinsă de foarte multe ori când mă opreau oamenii pe stradă să mă întrebe unde mi-am tuns câinele, fiindcă le plăcea enorm. Erau uimiți când le spuneam că eu făceam asta singură. Chiar a fost amuzant când am purtat o discuție cu medicul lui și aflând că eu îl tund așa frumos, mi-a propus să merg la cabinetul acestuia și să îmi facă o cameră pentru grooming. Am refuzat, din lipsa timpului pentru că eu aveam deja un serviciu și evident nu voiam să fac asta în mod permanent, ci o făceam doar de nevoie și evident din dragoste. Puff a fost școala mea în materie de câini. Cât a fost mic am crezut că va muri în brațele mele. Tot ce manca vomita, nu asimila nimic și era extrem de slab. Bobițe uscate găseai doar câteva mărci ca Hills, Royal și încă vreo două. Niciun fel de bobițe nu îi priau, ba chiar a făcut gastrită. Singura mâncare pe care a tolerat-o fără să vomite sau să facă alergii a fost pilaful cu legume și piept de pui sau curcan. Așa l-am pus pe picioare și din câinele deșirat pe care l-am luat s-a transformat într-o frumusețe de cățel. Tot cartierul nostru era îndrăgostit de el, iar copiii erau atât de fericiți să-l întâlnească, iar el știa că e frumos și privit de toți. Puff l-a întâlnit împreună cu mine pe Daniel, în 2015, când împreună cu el ne-am întregit familia, iar Daniel l-a iubit cu patimă până la final și l-a îngrijit alături de mine cu multă dragoste.

Daniel Ivopol, soțul și partenerul meu, este un om pragmatic, analitic, foarte îndrăgostit de tot ce înseamnă construcții și calculatoare, de aici și alegerea meseriei de inginer. A trăit în copilăria mică în Sinaia, unde alături de bunici a descoperit dragostea pentru câinii ciobănești mioritici și carpatini, care pe parcursul anilor i-au devenit cei mai buni prieteni, așa că atunci când m-a cunoscut pe mine și l-a adoptat pe Puff, a fost totul ca un vis împlinit. Anul 2019 a fost un an care ne-a marcat viața iremediabil și foarte trist prin moartea mamei mele și îmbolnăvirea lui Puff. El s-a îmbolnăvit în august 2019 într-un mod subit, deși în urmă cu doar câteva luni părea să fie bine, noi făcându-i analize odată la cel puțin șase luni. I-am făcut ecografii, radiografii, teste la inimă și la toate organele în urma unei tuse, căreia nu i-a fost depistată niciodată cauza. Inițial i-a fost aplicat de către medicii specialiști un tratament pentru inimă care s-a dovedit a fi greșit. Când i-am schimbat tratamentul tot la sfatul altui medic veterinar cardiolog, tusea lui s-a oprit de parcă nu ar fi existat vreodată. Apoi i-am depistat insuficienta cronică renală din cauza căreia și-a pierdut toate simțurile de la văz, auz până la miros. Această boală a culminat cu paralizia tuturor mușchilor, inclusiv paralizia mușchilor oculari. Nu ne mai dădeam seama dacă doarme sau e treaz, nu-și mai putea face nici nevoile primare. Mereu îl auzeam vaitandu-se. Doar el știa ce dureri îl mistuie. Cu toate eforturile noastre supraomenești, această boală nenorocita i-a luat dorința de a trăi, transformadu-l într-o legumă, într-un cățel anxios și ursuz. După moartea mamei pe 12 ianuarie 2020, Puff ne-a părăsit și odată cu el o parte din sufletul meu s-a dus. Nu există cuvinte să pot exprima durerea și tristețea pe care am avut-o la moartea lui și oricând îmi amintesc de el. Deși inițial am spus că nu ne vom mai lua un alt câine, a durat două săptămâni până am realizat că nu există viață fără câine, după ce ai trăit cu un câine alături. Așa că am decis să ne luăm un alt câine, dar altă rasă și alt gen, pentru a nu face comparație cu el. Nu ar fi fost corect. Așa mi-am amintit că în liceu văzusem o mogâldeată de cățel, negru cu argintiu, un pui care stătea la o tânără în brațe. Atunci m-am îndrăgostit a doua oară de o altă rasă de câine. Când am întrebat-o pe acea tânără ce rasă este mi-a spus schnauzer pitic. Amintindu-mi, am început căutările, doar că în urma celor întâmplate cu Puff, am avut trei criterii de selecție de la care nu am vrut să ne abatem: să aibă pedigree, să aibă analize genetice părinții și să ne asigurăm că sunt crescuți în casă. La primele două ne-am putut asigura, la a treia NU! Pe scurt după multe căutări, condiționați și de pandemie, a apărut Kira în viața noastră, după ce am așteptat-o șapte luni de zile să o strângem în brațe. Anul trecut am importat de la una dintre cele mai vechi canise din lume de schnauzer-pitic negru-argintiu, cea de-a doua noastră femelă, după ce am așteptat-o aproape un an: Sky. Sky îmi amintește foarte mult de Puff, prin blândețea și modul ei de a iubi. Sky provine din linii fantastice, foarte rare în Europa, însuși tatăl ei fiind campion european Budapesta 2021.

În august 2022 am făcut prima noastră montă cu Kira în Cehia, iar în octombrie 2022, frumoasa noastră a adus pe lume trei raze de soare, luând viață practic și prima noastră experiență de crescători, căreia se pare, i-am făcut față foarte bine, din spusele celor care au îmbrățișat la final cele trei minuni de puiuți: Aegon, Alizee și Ace of Swords(Tofee).